Un om aparte

El este un miracol, o raritate de om. Cand vede o femeie, ii cedeaza locul, cand e racoare ii ofera haina sa. Nu adoarme la un spectacol de balet. Daca ii povestesti despre necazurile tale, i se face rau. Prin el incepi si tu sa simti. Cauti sa il linistesti, zici ca peste o saptamana se rezolva problema. Si el tine minte, si te intreaba, peste o saptamana, daca s-a rezolvat problema. Care problema? Nimeni nu iti mai aminteste... Prin el incepi sa simti. Suntem mandri de el. E un om foarte placut. E chiar caragios, uneori. Ia incerca sa-l faci sa intre pe o usa pe care scrie: “Acces interzis” Nici cu forta. Toata lumea intra, iese, dar el nu. Si are aproape 40 de ani... Toata lumea vrea sa-l cunoasca, sa vada minunea. Si el nu are nici o treaba.

 Apropo, e burlac. Am incercat sa-i facem lipeala. E simpatic, doar ca se imbraca in ultimul hal. Fara stil, toate hainele par sa fie mostenire de familie. Dar daca dai jos tot ambalajul, e foarte simpatic. Da, s-au facut lipeli peste lipeli. Dar clar, femeile nu-s multumite. Recita versuri, face cadouri carti, invita la un ceai... si chiar serveste ceai. In fine. Si noi ce sa zicem, fetele au dreptate, faptele raman marturie.

 Pe langa el te odihnesti. Dupa o cearta la servici, promisiuni neonorate, minciuni, vii la el si il intrebi: “Tu cum vezi lucrurile, ce e de facut?”

 El vorbeste si tu stai asa, pe ganduri… Ca pe malul marii… 

 Noi avem mare grija de el. Se spune ca ar fi aparut  o fata pe undeva prin Sotesti, tot asa, ca el...  Sa le facem cunostinta, sa ne grupam in jurul lor, sa-i acoperim cu ceva pe deasupra si cine stie... S-ar putea sa iasa o noua specie de oameni.

politetea inspaimantatoare

Acum cateva zile, undeva la tara, am ratat un maxi-taxi si, datorita vremii ploioase, am stat la ocazie hotarat fiind sa plec acasa si sa las pe alta data placerea de a-mi petrece weekendul in noroiul si mocirla de tara.   

 Nici o masina nu se oprea. Am inghetat atat de rau incat eram gata sa platesc dublu, doar sa ajung odata acasa. Si uite… Parca din neant apare un Nissan Pathfinder

complet negru si se opreste exact langa mine. M-am aruncat spre el, dar nici nu am apucat sa-i spun soferului ca il platesc dublu, ca il vad iesind din masina, si deschizand portiera imi spune:

- Urcati, va rog! Vad ca ati inghetat.

- Poftim? nu prea am priceput eu si chiar am facut un pas inapoi.

- Eu zic sa urcati in masina, a zambit el prieteneste, dau acum drumul si la incalzire. Daca nu ajuta, aveti o patura pe bancheta, sa puneti pe picioare.

 Eu m-am uitat in masina. O masina luxoasa, sclipitoare, piele si curatenie ca-n farmacie…  M-am uitat la pantofii mei plini de noroi… Totul parea ireal.

-Dar mie imi trebuie doar pana-n gara!- nesigur am soptit eu.

-Daca la gara doriti, acolo va duc! iarasi a zambit el cald. Va rog!

Ingrijorat, am urcat in masina.

-Daca nu va deranjeaza, o luam pe scurtatura?- propune soferul.

-Nu, va rog.- Am ramas prudent.- Haideti pe traseul obisnuit.

-Stati linistit, odihniti-va -a zambit timid soferul, cu masina asta prin padure castigam o groaza de timp (?!?!).

 Picioarele imi revineau usor la caldura, din boxe se auzea Chopin. Dar bunadispozitie lipsea. “De ce m-a momit el in masina asta si ma duce pe drumul acesta? Din rasputeri am strans servieta cu branza de capra in brate. Trebuia sa urc pe bancheta din spate, acolo era mai sigur. Eu totusi am o familie… !”

Primul a rupt tacerea soferul.

-Dumneavoastra ce piesa al lui Chopin preferati? m-a intrebat el.

-Care Ch… -era sa-l intreb eu, dar  rapid, ca sa nu isi dea seama, m-am corectat:

-Pai, cam toate… Dumneavoastra?

- Aaa, mie “Do diez minor”- a raspuns soferul.    

 “Ce vrea asta de la mine?, febril cautam eu raspunsuri. - Banii? La asa o masina?”

Soferul imi povestea despre viata lui Chopin cu lux de amanunte.

“De unde stie el toate acestea? ma intrebam eu. Cine mai are timp de asa ceva. Nimeni. Si de unde? Doar..?!.. am ajuns la o concluzie socanta.- In puscarie!!! Acolo ai timp berechet! Asta ce inseamna… Incetul cu incetul ma cuprindea o spaima ce m-a facut sa inghet mai rau decat afara. In mintea mea era un haos… Padurea…”

-Am ajuns! a concluzionat vesel soferul.

  Prin ceata se vedea gara. Incercarea mea de a da niste bani a fost sortita esecului, soferul tacticos a respins oferta si a iesit din masina. Eu in incercare de a deschide portiera constat ca este blocata!! Socul a fost insa de scurta durata, soferul mi-a deschis portiera pe din afara, scuzandu-se:

-E blocata pentru copii. - a zambit el. - Va doresc o zi minunata. Drum bun!

 Eu mormaind un "de asemenea" am ramas pe trotuar ca stalpul. Urmarind Nissan-ul departandu-se, ma intrebam, politetea unui om a ajuns sa fie ceva inspaimantator?!?!

armonie deplina

-Ce zici, iubitule, sa iau puloverul cu mine?

-Ia-l.

-E usor de zis “ia-l”, dar eu si asa pe caldura asta ma sufoc!

-Nu-l lua.

-Pai ziua e cald dar seara se face racoare! O sa racesc si o sa stau toata vacanta bolnava.

-Ia-l.

-Dar ce e cu tine? “Ia-l, nu-l lua”! Vad ca tie nici nu-ti pasa de mine! Vrei sa ma imbolnavesc si sa mor? Criminalule!!!

-Iubitica, procedeaza cum ti-e mai comod!

-Doamne! Nu esti in stare sa dai un amarat de sfat: sa iau puloverul sau nu!

-Dar ia-l odata, da-l naiba!

-Da, cred ca ai dreptate. De ce sa car atatea lucruri? Nu-l iau. Ce ma faceam eu fara sfaturile tale, iubi!

Ca la douăzeci de ani. Fără griji (?) si fără bani.

  Am descoperit de curand o scrisoare de-a mea scrisa parintilor mei in anul intai de facultate. Eram boboc, stateam intr-un camin „rau-famat” si eram in criza permanenta de bani, ca orice student care se respecta. Va reproduc textul scrisorii, care mie mi se pare acum tare haios, accentuand pentru mai mult haz anumite randuri. Per total sensul si ideea s-au pastrat. Acum, dupa atatia ani, scrisoarea asta mie se pare mortala .

 Bună ziua, iubitii mei, mama şi tata! Acum este ora două noaptea şi eu stau pe un scaun cu doua piciore in fata usii camerei mele in care nu sunt lasat sa intru sub motivul cu nu a venit randul meu sa dorm acolo. Chiar daca mor de somn, scaunul cu picioare lipsa nu ma lasa sa adorm si prin urmare va  scriu aceasta scrisoare...
  Dragii mei parinti! Tare imi este dor de voi, trimiteti-mi va rog, niste bani! Pentru ca de ei imi e dor si mai mult. Mai ales ca scrisoarea in care mi-ati trimis 45 de euro eu nu am primit-o. De aceea de aproape o luna de zile eu nu am mai mancat nimic. Doar am baut.

  In rest, totul este minunat la mine. Cei drept de curand prietenii mei m-au bagat intr-o comunitate, fratie. Asta inseamna ca tot ce aveam eu a devenit comun. Ca si pantalonii pe care mi-a facut cadou unchiul meu de Craciun, impreuna cu ciorapii adusi din Germania. Au fost un fel de cotizatie de membru. Acum toti merg in pantalonii astia sa se insoare. In schimbul pantalonilor am primit cadou ochelari de soare. Italienesti! Cu protectie UV! Fara lentile… Dar te rog, tata, nu-mi trimite pantalonii tai de Duminica, nu vreau sa te las fara. Mai bine trimite-mi banii. 100 de euro sunt suficienti.  

  Dragii mei, iubitii mei parinti! In scrisoarea precedenta, pe care nu am primit-o, ma intrebati cum o mai duc… Va raspund. Imi merge totul la superlativ! Cei drept am fost exmatriculat de la facultate. Acum mi se cere sa dau inapoi toate bursele luate. Doar 347 de euro si 80 de centi. 80 de centi puteti sa nu-mi  mai trimiteti. Ii achit eu. Eu doar inteleg ca va este greu! 
  Dragii, iubitii mei parinti! Scrieti-mi mai des. Cum o mai duceti? Bunica ce mai face? Primeste pensia regulat? Daca da, atunci de ce nu-mi scrie? In sfirsit, tineti minte ca aveti un fiu care nu va va uita vreodata. Si daca va fi vreo greutate vreodata, trimiteti-mi, eu va voi ajuta!

 Cu asta inchei, astept cu nerabdare raspunsul. Cel mai bine imi trimiteti raspunsul cu o scrisoare recomandata.
Fiul care tare va iubeste, sprijinul vostru - KOT!