sâmbătă, 30 decembrie 2017

Matza nemangaiata

 Sunt un om spiritual, drept urmare, nu-i de mirare ca am o mata. O mata la fel de spirituala, ca si mine. Nu stiu, poate am gresit sortimentul de mancare uscata, poate am uitat sa mai pun ceva carnita cruda, dar cand intri la baie si te apleci in fata chiuvetei, te trezesti ca pe spatele tau sare si se agata cu ghearele 5 kg de dorinta de atentie. Este asa o durere, incat primul gand este sa o ineci aici, in cada.
 O smulgi de pe tine, te uiti fioros la ea, ii vezi privirea si nu mai poti sa faci nimic. Acea privire ar inmuia pe orice procuror, politist sau tortionar din evul mediu si i-ar face sa-i doneze toata averea, bijuterii de familie, inelul primit de la mama si ceasul de aur, purtat de trei generatii. Drept urmare, o iert, si doar ii zic: "esti o fiara.."
 Si inteleg, e o mata nemangaiata. Asa s-a intamplat, ajung acasa mai mereu foarte tarziu, uneori lipsesc cu zilele. Viata e dura si mata e nemangaiata. Ma trezesc, ma culc, dar tot e nemangaiata. Merg la conferinte, vorbesc cu colegii, zambesc, dar subconstientul imi spune, ai o mata nemangaiata. A venit sezonul rece, alergi prin mall-uri, sa cumperi haine de iarna, te invarti in fata oglinzii, dar vezi acolo doar un om care are o mata nemangaiata.
 Si ajung, in sfarasit, acasa si mata se uita la mine, cum s-ar uita un astronaut care cauta dragostea in spatiul infinit, cum s-ar uita o femeie care iubeste pe acel astronaut, doar ca el este pierdut in cosmos. Si atunci lasi totul la o parte, te asezi pe canapea, o pui pe genunchi si o mangai. De parca ai mangaia toate matele de pe planeta. Si ea incearca sa cuprinda cat mai mult din tine, parca nu ar mai avea gheare. Simiti ca te iubeste mai mult decat conservele cu crevetii. Sau furatul salamului de pe masa sau sfasiatul sacului de gunoi. Am scris asta cu mana stanga, dar acum, mata mea este mangaiata.



duminică, 24 iunie 2012

Defileul Dunarii, Orsova

 Am plecat la 20:45 din Buc Nord spre Orsova. Initial planificasem sa plecam cu un InterCity pe la 4, dar nu circula weekendurile. Dar dorinta de a evada din Bucuresti era atat de arzatoare incat acest lucru a fost un impiediment prea mic. Toata lumea s-a pregatit temeinic in ceea ce priveste bagajele. Rucsacele erau direct proportionale cu entuziasmul :)
Seara a inceput minunat, cu capsunele aparute din „senin”… 10 minute mai incolo,  degete se incaierau discret prin caserola dupa ultimele capsuni speriate.
  In acelasi spirit al Sambetei Mortilor, am continuat cu chiftelutzele si copanele donate de mama de la tara. Cum trenul era foarte liber, ne-am intins ca imperatorii romani pe cateva scaune si pana la 3 ne-am pus pe sforait.
Gata. Ajunsesem! Eram in Orsova la ora 3 noaptea. Super!… Acum ce facem  ?!!??
Cu sfortarea disperarii m-am aruncat ca un uliu asupra singurului calator ce coborase cu noi. Era un tanar pe care-l astepta, DA!, tatal lui iubitor si bun, cu o MASINA. Amabili, cei doi ne-au dus cei 5 km care ne desparteau de urcusul spre Manastirea Sf. Ana, scutind o plimbare de seara cam lunga pentru ora aceea :). 20 minute mai tarziu dibuiam o poienita dupa sforaiturile care venau din spatele unui rand de copacei. Era o dumbrava minunata, in care ursul dormea intr-un cort. La scurt timp s-a rupt filmul…
A doua zi dimineata, am putut vedea manastirea chiar prin deschiderea cortului, inaltandu-se pe o colina impadurita. Bateau clopotele, cu un timbru de repros: “Ce faceti lenesilor?” Hai la slujba!! Grabiti, parca rusinati ne-am grabit la biserica. Dupa slujba, am putut vedea ce priveliste incredibila se intindea in fata ei. Parca toate florile posibile au inflorit in acel colt de tara, imbiindu-ne narile neobisnuite cu asemenea arome imbatatoare.



Putin mai departe, am facut un popas de masa si somn. Nu stiam insa ca la 100 m mai incolo pe drum, un cires suferea. Crengile atarnau grele, ciresele se stafideau… I-am curmat suferinta cu marinimie, curatandu-l aproape pe jumatate. Drept multumire pentru fapta buna, copacul ne-a daruit 4 kg de cirese coapte.


Am continuat drumul peste colinele verzi si am ajuns in cele din urma pe un plai cu o priveliste extraordinara spre vest. Orasul romanesc Eşelniţa, albastra Dunare si drumul spre alt oras romanesc, Dubova, destinatia noastra.
Mai aveam inca foarte mult de mers, dar cum soarele devenea din ce in ce mai arzator am hotarat sa facem autostopul. Dupa 5 minute de fluturat batista, a oprit o masina care ne-a dus exact pana la Statuia lui Decebal. Fericiti nevoie mare si bine racoriti de aerul conditionat, am facut pozele de rigoare cu Decebalus Rex, pe care l-am tagguit pe facebook. Ne-am adapostit apoi sub pod, pe un ponton plutitor. Invigorati de o cafea proaspata, am indraznit sa scoatem capul de sub pod si sa pornim la drum spre Dubova. La nici 200 de pasi ne astepta Manastirea Mraconia oferind o racoare binecuvantata celor care indrazneau sa intre.

Drumul ne-a dus in continuare prin niste chei enorme ce strangeau Dunarea intre doi pereti de stanca amenintatori. Am trecut chiar portiuni de drum deasupra carora stagna cate o stanca parca gata-gata sa cada. Portiuni lipsa din sosea dovedeau ca aceste pietricele nu se jenau sa mai si pice din cand in cand. Putin inspirati, ne-am oprit langa un semn de “Atentie cad pietrele”. Dupa suturile de rigoare in partea posterioara, ne-am departat de zona periculoasa.Tot in aceste chei am vazut prima data si graniceri romani, cocotati pe o stanca si scrutand cu un binoclu apele. Un pic mai departe, cursul Dunarii se largea brusc, lasand sa se vada lacul de la Dubova. Ajunsi in partea sudica a acestui lac, privelistea care se deschidea in fata noastra ne-a facut sa ne schimbam planurile. Desi initial voiam sa punem cortul pe muntele din E-N-Estul golfului, am decis in unanimitate: ramanem aici. Ne-am asezat deci frumusel exact acolo unde ne-a placut mai mult, am intins cortul si am pornit la o plimbarica de seara.m pornit spre centrul cultural si social al orasului, pe care l-am gasit usor, anuntat de mersul impleticit al unui locuitor care ne-a iesit in cale. Urcand in continuare, am ajuns in centru la traditionalul magazin-birt. 3 inghetate au aparut repede in mainile noastre, dar la fel de repede au si disparut. Seara la cort s-a incheiat cu “recunoaste melodia” si “fazan pe melodii”, in vreme ce luna plina-plina se ridica agale peste Dunarea de sub ochii nostri.A treia zi am pornit pe drumul de intoarcere. Eram la 20 km de gara si soarele ardea la fel de tare. Prognoza AccuWeather pe 2 zile: innorat si ploaie/innorat s-a transformat in canicula/canicula. De la marginea soselei, un mic traseu turistic ne-a condus pe muntele de deasupra Man. Mraconia pana la doua puncte de belvedere, care ne-au umplut sufletul de bucurie si cardurile de poze.













Ajunsi la Decebal, ne-a venit alta idee creaţă: hai sa luam o barca pana in Orsova. Zgomotul motorului si valurile aruncate de o salupa care practic a zburat pe langa noi, au aprins din nou scanteia aventurii. Vorbim cu baietii de acolo – pentru 40 RON 3 persoane pana-n Orsova. Eh.. Si iata-ne pe noi urcati intr-o salupa de viteza impreuna cu alti turisti, gonind pe Dunare cu pletele-n vant la peste 30 km/h. Asa DA! Ca o cireasa pe tort, salupa ne lasa pe o terasa cu bere si suc…Dupa o pauza de masa, am ajuns in gara. Pielea ne ardea pe toti (si inca ne mai arde). Intr-un sfarsit a venit si trenul, care ne-a dus cu greu (in 6h) la Bucuresti

marți, 17 aprilie 2012

Filmul Stalker (Calauza), impresii si concluzii.

 In perioada sarbatorilor ortodoxe a devenit deja o traditie, ca, dupa o masa copioasa si stat la un pahar de vorba, sa continuam placuta petrecere a timpului cu vizionarea unui film cu tematica crestina. In asa fel am vazut „Ostrovul”, „Sacrificiul”, „Arsenie Boca-omul lui Dumnezeu”, „Vozvrashenie”, „Predel Anghela”, „Chudo”. Acum, de Pasti, am convins pe toti sa vedem  filmul „Stalker”. Din pacate, recenzii despre acest film in romana si engleza sunt putine si nu sunt de acord cu ce am citit pe-acolo. Acum, dupa a patra vezionare, cu toate ca nu am nici talentul unui critic de filme sau a unui scriitor, totusi m-as aventura sa-mi exprim parerea despre un film, pe care il consider o capodopera artei cinematografice.
 „Stalker” (Calauza) este un film pe care nu ai cum sa-l intelegi de la prima vizionare, sau mai bine zis il intelegi in adolescenta intr-un fel, iar la maturitate, altfel. Prima data cand l-am vazut, pe la 20 de ani, eram ateu convins si totusi filmul a reusit sa ma nelinisteasca. Duceam o viata linistita, molcoma, indiferenta. Asteptandu-ma la un film filozofic cu referiri alegorice la sensul vietii eu am ramas profund  impresionat de framantari sufletesti prin care se pare ca trec toti adultii care nu sunt inca indobitociti de poluarea si mizeria lumii exterioare.  Cand luminata sarbatoare a Craciunului devine doar un motiv de petrecere zgomotoasa, iar cea a Sfintelor Pasti doar cauza unei indigestii, acest film nu te pune doar pe ganduri, ci te trezeste:” Ce fac eu? Si pentru ce?”
Filmul a fost facut intr-un stat ateu, si ca sa nu aiba soarta lui „Andrei Rubliov”, care nu a fost difuzat niciodata in URSS, Tarkovskii, un om profund credincios, a creat acest film pe „baza” unui roman SF, „Picnic pe marginea drumului” al preferatilor regimului comunist, fratilor Strugatski. Faptul ca scenariul final nu are aproape nici o legatura cu aceasta carte, arata ca Tarkovskii dorea sa transmita un mesaj personal, pe care l-a camuflat in fata cenzurii, dar care este receptionat usor de spectatorul sensibil si pregatit.
  Divinitatea, ne transmite Tarkovski, nu e inexistentă într-un sit ca Zona, ci poate fi descoperită doar de cei pregătiţi.
 Acum, eu cred ca in acest film, imaginile inainte de intrarea „in Zona” reprezinta  lumea noastra interioara, plina de „gunoaie”, mucegai, poluare spirituala, ambitii pe cat de lumesti, pe atat de desarte ( celebritatea – Scriitorul, razbunarea – Profesorul  ).  Zona simbolizeaza lumea vazuta prin ochii unui om credincios, este Biserica, credinta. Plina de verdeata, liniste. Acolo nu ai voie sa stai locului sau sa te intorci din drum, trebuie sa urci mereu pe Scara spre Dumnezeu, trebuie sa fii atent „la capcane”=ispite, sa crezi si sa faci ascultare calauzei ( =duhovnicul). Stalker ii fereste pe Scriitor si Profesor de capcane, cu trasee formate din piulite aruncate (sfaturi si indrumari duhovnicesti care te feresc de alunecare si chiar moarte spirituala). Stalker, odata descoperind Adevaraul nu mai poate trai in afara de El. Tot ce isi doreste acesta este sa-i ajute si pe altii sa Il descopere. Sa indrume pe ateii si agnosticii sa descopere Adevarul chiar si cu sacrificiul libertatii si a propriei sale vieti, celei lumesti... Profesorul este reprezentantul unei societati reci, atee, rationale, al guvernului, al controlului. Daca  ceva nu se incadreaza in rationamentul sau planul sau, atunci acest ceva trebuie inlaturat. Ca cine stie ce poate intampla. Aruncam o bomba si gata... Pentru orice eventualitate. Scriitorul este intelectualul, care cauta, se chinuie,  dar deocamdata nu gaseste.  Cand afla ca in Zona se implinesc doar dorinte launtrice, cele mai arzatoare, de care uneori nici nu esti constient, Scriitorul renunta. Constiinta, pe care nu a reusit sa o innece in alcool, i-a aratat, ca in starea lui duhovniceasca actuala, dorinta lui launtrica va fi una ori meschina, ori dezgustatoare. Alege sa moara beat mort in vila lui de protocol, fara sa faca vreun rau, neintelegand ca doar fara a face rau nu te poti salva. Acest film este o sursa de discutii inepuizabila si ar fi o indrazneala prea mare din partea mea sa incerc sa descos fiecare scena din acest film extraordinar. Voi face accent doar pe o scena. Pe o suprafata acoperita cu faianta, sunt aruncate obiecte, peste care curge un siroi de apa. De fapt sub apa se afla ceea prin ce omul modern incearca sa-ti compenseze neputinta si sa-si intareasaca increderea in sine – banii, calendarul, arme, droguri. Lucruri care nu au nici o valoare in Zona.  

"Nu va strangeti comori pe pamant , unde le mananca moliile si rugina si unde le sapa si le fura hotii; ci stangeti-va comori in cer, unde nu le mananca moliile si rugina si unde hotii nu le sapa, nici le fura. Pentru c
a unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.” ( Matei 7: 19,20,21 )   

Ca sa vedeti ca uneori acele simboluri pot fi foarte graitoare, as atrage atentia asupra unei stranii "coincidente". Pe acea foita de calendar, asezata in apa printre celelalte obiecte, era trecuta o data: 28 decembrie. Aceasta data este ultima zi din viata genialului Andrei Tarkovskii... ce iti rezuma viziunea asupra lumii si lucrare astfel:
"Creatia este unul dintre momentele de pret in care ne asemanam Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodata intr-o arta independenta de Ziditorul suprem, nu cred intr-o arta fara Dumnezeu. Sensul artei este rugaciunea, este rugaciunea mea. Daca aceasta rugaciune, daca filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atat mai bine. Atunci viata mea isi va capata intregul sens: acela, esential, de a sluji."










luni, 12 martie 2012

Lupta

In postarea mea despre bacterii probiotice am pomenit de gripa.
Da. Chiar m-am imbolnavit de gripa.
Dar nu am priceput acest lucru imediat.
Credeam ca am obosit si ca ma doare capul din cauza curentului.
Am bagat in mine toate pastile pe care le-am gasit prin casa, m-am culcat si m-am trezit tot bolnav.
Cand a inceput sa ma doara si gatul si sa am stari de ameteala mi-am zis ca am racit.
Am racit rau. Doar se intampla si altora, nu?
Intre timp, s-au terminat pastilele. Am vrut sa ies sa cumpar altele, dar simteam ca nu sunt in stare.
Febra, nasul infundat, corpul nu raspunde la comenzi motorice.
A venit sor-mea pe la mine si mi-a adus ceva pastile. De la ele mi-a trecut durerea de cap.
Atunci, am putut sa gandesc si am ajuns la o concluzie: sunt atacat intr-un mod perfid de o gripa.     
Virusii au intrat in mine noaptea, cand eram neajutorat, si uite - efectul.
 Nu mai aveam puteri pt a riposta in forta.
Nici pastile. Asa se simtea probabil tintasul care il avea pe Hitler in vizor fara sa mai aiba cartuse. Gata tintasule, esti terminat.
In semiconstienta, in muta speranta de a gasi, dar nu stiu ce, cotroboiam prin casa si m-am impiedicat in bucatrie de el.
Usturoiul.
Alicina... Datorita ei, gripa a fost calcata in picioare si pe timpurile cruciadelor.
„Treceti batalioane romane Carpatii
 Mmm la la la la laaaaaa asa...
'Nainte! 'Nainte spre marea Unire,
Hotarul nedrept sa-l zdrobim...”
Inceeeet decojeam usturoiul. Ca sa nu sperii virusii. Da ce sa sperii, ca sigur dormeau. Cercetasii lor au raportat- in casa nu mai sunt pastile.
Am fiert laptele, gasit intamplator. Am pus putina miere.
Incercam sa-mi amintesc vreun mars victorios nemtesc, dar creierul oferea doar imaginea din Gladiatorul: ” My name is Maximus Decimus Meridius. Commander of the Armies of the North. General of the Felix Legions... Father of a murdered son, husband of a murdered wife – and I will have my vengeance, in this life or the next.”
Da. Vengeance, deci.
Am inceput sa mestec usturoiul. Flacara care imi iesea probabil si prin nas o „stingeam” cu lapte fierbinte.
Un pic prea tarziu m-am gandit ca risc sa omor si microorganismele folositoare mie.
Oare cum ar fi viata fara flora intestinala?
Eu si gripa simteam ceva. Lipsa de dialog. Implicit, o despartire, o ruptura.
Dar asta imi doream.
M-am bagat sub plapuma si am adormit.
Ultimul gand in starea mea febrila a fost – razbunarea nu este intotdeauna dulce. Uneori te ustura si miroase urat... 


miercuri, 22 februarie 2012

"Zoe, fii barbata!"

 Intr-un articol dedicat vietii personale a celebrei Woopy Goldsberg, scria ca ori de cate ori aceasta se indragostea, nu se lasa pana nu obtinea ceea ce isi dorea. Si reusea in proportie de 98% (probabil era foarte ambitioasa).
 Pretendentul era acoperit de cadouri, atentii s.a.m.d. asa incat intr-un final se preda.
Asta m-a pus pe ganduri.
 Imaginati-va urmatoarea scena: Woopy se apropie, incercand sa faca o fata cel putin suportabila. Intr-o mana are o chitara electrica semnata de Jimi Hendrix cu dedicatie speciala si in cealalta o sticla de wiskey „Glenfiddich”. Probabil multi ar alege sa goleasca initial sticla si apoi...poate...ar accepta si restul. 
Dar... Acest articol contrazice o prejudecata, un stereotip conform caruia o femeie de felul ei evita actiuni directe si prefera sa o ia pe ocolite. De ce oare?
 Sa vedem. In tinerete eu am facut putin judo. Dupa ce mi-am „rupt” coloana, am renuntat (tara a pierdut inca un campion, asta este...). In judo, ca si in majoritatea stilurilor de lupta, frontal poti ataca doar un adversar mai slab sau macar echivalent ca greutate si forta.  Daca adversarul este mai puternic, atunci trebuie atacat din lateral. Asta se pare ca este important si aici, in discutia noastra.
Stereotipul corect este – cel care se simte puternic ataca direct. Cel care nu este sigur pe el o ia pe ocolite, apeleaza la mici "smecherii".
Femeile, din pacate, se simt puternice mai rar.
Si de aici celebrul: "Zoe, fii barbata!"

luni, 13 februarie 2012

Fizica si chitara

Am si eu o chitara. Una rupta rau, dar sunt dependent de ea. Am avut si una noua, dar am dat-o din casa ca sa scap de patima asta de om neserios. Seriozitate nu am dobandit asa ca am adoptat o alta, asa jerpelita cum este. As vrea sa va povestesc despre inceputurile acestei patimi.

La scoala eram bun la fizica. Foarte bun. Proful meu de fizica a trebuit sa lipseasca de la scoala un an de zile si a instruit-o pe noua profa de fizica, sa fie draguta cu mine. Ca sa merg la olimpiada.

Profa era tinerica rau, de gasca, mereu organiza iesiri la iarba verde. Adora sa stea cu noi, elevii, la povesti. Adesea canta, dar asa, incet.
Eu, ca si ceilalti colegi ai mei, o adoram.
Odata stateam cu un prieten de-al meu cu ea in clasa. La povesti. Cica ne pregateam de olimpiada. Ea flirta un pic cu noi, probabil de plicitiseala.
Brusc colegul acesta al meu spune: ”Venim maine la dumneavoastra, ne primiti?”
„Sigur ca da”, -zambeste ea.
A doua zi am cumparat un tort si am venit la ea.
Batem la usa. Suntem intrebati cine suntem.
Noi, resemnati, recunoastem cine suntem.
Ea scoate capul pe usa si ne roaga sa revenim in zece minute ca ea trebuie sa se imbrace.
Si sa nu intarziem, ca sotul ei vine cam in 2 ore.
Ultima fraza, recunosc, m-a cam facut sa ma inrosesc.
Pana mi-a trecut jena, ne-a si dat drumul in casa.
A pus de o cafea, a laudat tortul si s-a pus de povestit.
Ca de obicei – foarte captivant.
Fetele, prietenele noastre, nu erau atat de captivate, drept urmare noi mancam tortul si cascam urechile.
   Brusc ne intreaba daca vrem sa o ascultam cum canta.
Noi, din politete, zicem ca da. 
Ne imaginam deja niste urlete afone care ne vor teroriza multe nopti de acum incolo.
 
Ea a adus un jaf de chitara ( exact cum am eu acum ), s-a chinuit sa o acordeze si a inceput sa cante.
Am ramas stuperfiat. Canta absolut senzational.
 
Frumos si puternic. Cu patos, dar fara incordare.
Cum canta oameni cu o voce cu adevarat puternica.
Recunosc, chiar m-am emotionat rau de tot.
Atunci am inteles de ce la scoala canta foarte incet.
De ar canta cum poate cu adevarat s-ar da scoala peste cap. Tot elevii ar fi facut doar fizica.
 Toate profesoarele s-ar fi aruncat in ape adanci din invidie. 
 Atunci am inteles ca fizica este scopul vietii mele.

Si chitara.
Si altceva...

vineri, 10 februarie 2012

Bacteria "probiotica"

Mergeam eu acum cateva zile spre casa, incercand sa supravietuiesc viscolului, si mi-am dat seama ca tanjesc dupa ceva dulce-acrisor.
Adica - lapte batut.
Ceva care, apropo, nu-am mai baut de ceva timp. Nu stiu de ce.
Nu am mai stat pe ganduri si am intrat in primul magazinas sa-mi satisfac pofta. Am cumparat o sticla si chiar daca era foarte frig, am baut-o pe drum, incercand sa nu-mi las „mustati” albe pe fata.
Si am inteles ca as mai vrea ceva de genul asta, dar dulce.
Bineinteles, am intrat intr-un supermarket, unde am gasit o oferta atat de bogata incat, ca sa nu gresesc, am cumparat mai multe sticle si cutiute cu „pro”,”bio”, „neo” si restu’.
Ce am cumparat, acasa am si baut. Poate din curiozitate.
Galeata de gunoi s-a umlut, pofta mea arzatoare a disparut.
Privirea mea s-a oprit pe o cutie unde scria: „bacterii probiotice”.
Mi-am dat seama ca am bagat in mine o cantitate de bacterii, poate, peste limita admisa.
Simteam deja ca in organismul meu a inceput lupta pentru suprematie castigatorul careia, Bacteria 007, va avea dreptul de spatiu in corpul meu unde isi va creste urmasii.

Organismul meu inca nu simtea nimic.

 Lupta se ducea in tacere deplina, ca in spatiul cosmic.
Neavand simptome pe moment, mi-am imaginat care ar fi urmarile pe termen lung:
-    autopsia
-    medici legisti albiti la fata
-    orasul in carantina de 150 zile
-    planeta Pamant devine destinatie de ocolit

Intre timp, pana ma indeletniceam eu cu asemenea ganduri marete, lupta din interorul meu s-a stins la fel de silentios cum a inceput. Sensibilii intrusi au fost rapusi de vechea mea si mult mai experimentata gripa.