"motan jegarit"

Acest text nu este destinat celor slabi de inger. Este o poveste destul de trista.  

"Fiecare locuitor al blocului în care am locuit stia cat de urat era pisoiul Uratu’ ce isi ducea traiul prin imprejurimi.

Uratu’ pretuia trei lucruri: supravietuirea, mancatul a „tot ce pica” si, sa-i zicem asa, dragostea. Combinatia acestor lucruri si traiul pe strazi au lasat pe corpul lui urme infioratoare.

Pisoiul urat avea doar un ochi. Pe aceea și parte lipsea şi o ureche. Piciorul stâng, candva fracturat, s-a sudat sub un unghi aproape imposibil,  dând impresia că motanelul incerca tot timpul s-o ia la dreapta. Coada lipsea de mult. Ramasese doar un mic ciot, care tremura mereu. Şi, de nu ar fi fost acele numeroase cicatrici care-i acopereau capul si restul corpului, s-ar fi putut spune ca era un motanel gri cu dungi negre.

Oricine il vedea avea aceeasi reactie: „Ce motan jegarit!” Tuturor copiilor le era categoric interzis sa-l atinga. Cei mai mari, aruncau in el cu sticle şi pietre pentru a-l alunga, il udau cu furtunul daca incerca sa intre in scara blocului sau ii prindeau labele cu usa ca sa-l faca sa ramana pe loc.

Surprinzător, la toate acestea Urâtu’ avea mereu aceeasi reactie. Dacă era stropit cu furtunul ramanea resemnat sub jetul de apa asteptand pana cand chinuitorul se plictisea. Daca aruncau in el cu ceva, el venea si se freaca de piciore parca cerand iertare. Daca vedea copiii fugea spre ei torcand si cersind o mangaiere. Cand era luat in brate, cu labutele incerca sa cuprinda cat mai mult din persoana binevoitoare.

 Odata insa, Uratu’ a fost atacat de caini. De la fereastra am auzit lătratul dulailor, mieunatul lui disperat şi strigatele de incurajare ale stapanilor cainilor. Fara a mai sta pe ganduri am alergat jos ca sa-l salvez. Când l-am gasit, arata groaznic, era muscat pe tot corpul, plin de sange si aproape mort. Statea ghem, tremurand de frica si durere. Spatele lui, picioarele, aproape ca si-au pierdut forma lor fireasca. Viaţa lui trista se apropia de sfarsit. O urma de lacrima inca nu se uscase pe obrazul lui.

 

Cand il duceam acasa respira sacadat si ragusit. Fugem cu el spre casa incercand sa nu-i fac rau si el cauta sa-si ascunda boticul in palma mea. 

M-am oprit şi inghitind lacrimile, l-am strans la piept. Pisoiul a ridicat capul din palma mea, ochiul lui auriu s-a uitat spre mine, şi am simtit ca.... toarce! Chiar şi cu astfel de dureri teribile, el cerea doar un singur lucru - putina dragoste! Poate si compasiune... Atunci am simtit ca in bratele mele se afla cea mai iubitoare  fiinta din cate am vazut pana acum. Cea mai iubitoare si cea mai  frumoasa. El se uita la mine si stia sigur ca-i pot alina durerea.

Uratu’ a murit in bratele mele inainte ca eu sa fi ajuns acasa si am stat cu el pe genunchi in scara blocului tot restul zilei.

Ulterior, ma tot gandeam  ca el, o fiinta mica si schilodita, a fost capabil sa-mi schimbe viziunea despre curatia sentimentelor si despre credincioasa si infinita dragoste. Uratu’ mi-a dat o lectie pe care nu aveam cum sa o invat chiar de as fi citit mii de carti si as fi participat la zeci de conferinte. Ii voi fi recunascatoar toata viata. El era schilodit fizic, dar eu imi simt sufletul schilodit. A venit si vremea mea sa iubesc profund si cu adevarat. Sa-mi iubesc aproapele nemarginit.

Majoritatea dintre noi cautam să fim bogati, frumosi si puternici....

Dar eu întotdeauna ma voi strădui să fac un singur lucru – sa iubesc cu dragostea pisoiului urât...”