De prost gust

 Nu mai repetati de zeci de ori acelasi lucru! Va spun eu, asta este o lipsa totala de bun gust. Cum e posibil asa ceva: rosu, galben, verde si, pe deasupra, albastru ?!? Ceva mai penibil nu am vazut in viata mea! Si am vazut destule.

 Te ameteste! Te dor ochii! Te umple de nervi! Chestia asta jigneste orice simt al frumosului, daca, bineinteles, aveti acest simt. Mai si insistati cu armonia! Da de unde sa stiti voi, tineretul, ce este armonia? Eu am trait o viata si va spun eu ce este armonia. Inteleg: negru cu gri. Sau: galben cu portocaliu. In cel mai rau caz, albastru cu picatele bleu! Dar voi!? Ma iertati!

  „ -Este un curcubeu!!! ” Eu nu sunt orb. Eu vad. Doar ca as dori  sa fie si in natura asta, inconjuratoare, tot atata armonie cata am eu, in launtrul meu...

Iezer-Papusa, de neuitat

 Profitand de prognoza meteo favorabila s-a organizat o mica escapada la munte  intr-un masiv in care nu am mai fost pana acum: Iezer-Papusa. Vineri seara am luat trenul spre Campulung, pentru a avea la dispozitie sambata o zi plina (dimineata-seara).. Din gara ne-a luat un renault monovolum cu sticla in loc de acoperis, care ne-a lasat la cabana Voina pe la 9, intr-o bezna completa. Treziti de aerul surprinzator de rece am pornit in graba spre cabana Cuca, la cativa km distanta. Noaptea ne apasa putin buna dispozitie, dar atmosfera s-a insufletit repede odata cu descoperirea  unor salamandre nemaivazute pana acum.

Nenumarate paraiase ne taiau calea in drumul lung spre pat, asa incat in fata unui parau ceva mai lat unul dintre noi a alunecat pe o piatra si cu o entorsa a schiopatat pana la cabana unde s-a tratat regeste cu un antiinflamator gel. La cabana era mare agitatie, familii intregi, barbati, femei, copiii, de fapt un club montan :”Trasnetul Carpatilor”.

 Cabanierul (un om foarte simpatic) ne-a avertizat despre dificultatea drumului de a doua zi pe care urma sa-l facem (Banda Rosie de la Cuca pana-n Lacul Iezer, apoi Punct Albastru pana la Voina--> Cuca), dar, din pacate, nu prea am bagat de seama avertizarile lui. La 7:30 eram deja pe drum, pe o panta care ne facea sa regretam sedentarismul orasenesc.

  Micul dejun l-am luat la inaltime, cu o panorama care ne rasplatea harnicia: soarele cadea razant dand farmec fiecarui coltisor din peisaj. Satui si fericiti, am pornit voiosi la drum. Pana pe varful Papusa aburul ce se ridicase din paduri ne-a inconjurat din toate partile, scurtand drastic perspectiva. Nu am reusit sa vedem Craiul, dar am avut in schimb parte de o racoare placuta care ne-a insotit pana in Spintecatura Papusii. Aici, o vale ce se lasa spre Nord ne-a suprins prin frumusetea si salbaticia ei: ce bine era de pus cortul acolo...

 A urmat apoi o perioada de plai mioritic, acompaniat de absenta desavarsita a unor surse de apa.. Lucrurile au devenit insa ilare atunci cand literalmente ne-am impiedicat de teava izvorului cautat :)). Cu bidoanele pline cu apa, micul nostru grup a votat in unanimitate sa continuam drumul...

 Abia de la izvor a inceput sa devina traseul cu adevarat interesant: stancarii adanci, lacuri glaciare, privelisti spectaculoase tip Retezat si poteci inguste pe coaste abrupte. Fascinati de frumusetea din ce in ce mai mare a drumului inghiteam kilometri spre Lacul Iezer. Am ajuns in cele din urma la refugiul plin de oameni veseli si poate exagerat de prietenosi dupa cateva sticle, care gateau o tocanitza la tuci.

Am aflat ca se poate dormi aici oricand fara bani, pe niste paturi supraetajate, nu foarte salubre, dar destul de incapatoare.Am plecat la 19:00 la drum, dupa o masa copioasa, grabindu-ne sa parcurgem o cat mai mare portiune pana la lasarea serii. Harta pe care o aveam indica vreo 2h-2h30min pana la “bariera” de jos de la Voina. La fel ne-au indicat si salvamontisti de la refugiu, cand ne-au trimis pe Jepi . Trebuia deci sa ajungem la Cuca pe la 10-10:30. Viteza de deplasare era insa destul de mica din cauza accidentarilor si... afinilor. Nici nu intrasem in padure, cand s-a facut noapte...

  Intrati in padure, a inceput jocul “de-a unde-i marcajul” . Slava Domnului nu ne-am abatut decat o data, si atunci destul de putin. Am reusit, in ciuda copacilor cazuti, izvoarelor si defrisarilor sa urmarim traseul. Ajunsi pe mult asteptatul drum forestier, l-am gasit insa transformat intr-un rau ad-hoc. Practic am mers pe bordura o lunga perioada, pana cand nu s-a mai putut: in fata noastra era un rau de aproape 8 metri latime cu un debit de invidiat... Acum ce facem? Aproape la capatul puterilor, unul dintre noi a plecat sa caute un mod de a trece obstacolul si l-a gasit: un podet de vreo 20 metri peste apa spumeganda. Dupa obstacolul asta totul a decurs surprinzator de bine. Am ajuns la Cuca pe la 12, ora la care ne astepta si cabanierul sa venim :). Un drum de 17 ore! Stia el ce stia !! Cel mai tare moment a fost insa cand grupul din cabana ne-a dat sa mancam din ciorba cu smantana si costita si tocanita de vacuta gatita. Nici nu speram asa tratament. Am cazut insa de pe scaun cand ne-au adus 3 portii generoase de tort (era ziua unuia dintre ei).  A doua zi dimineata ne-am intors la Voina, vazand pentru prima data acest drum, tare frumos, pe lumina... 
De la Voina am sunat masina de intoarcere si am mers apoi sa ne tolanim langa Lacul Rausor.

                                      

Cu greu ne-am desprins de frumoasele privelisti pentru a ne urca in microbuz. Pe drum spre Bucuresti am jucat „spanzuratoarea” si „mim” in sapte. In „mim” prima data nu am stiut cum sa mimez anumite cuvinte. Ca ex.-„scrupule” si „context” ;) A fost o iesire de neuitat din multe puncte de vedere.

copiii nimanui

 Acum cateva zile am avut o experienta mai aparte, mai personala sa zicem, dar am fost convins sa o impartasesc pe blog. Eu am un prieten caruia acum doi ani i-a murit sotia si care a ramas singur cu doi copii. Cu baiatul lui mai mare, de 10 ani, am plecat la un karting ca sa-l fac sa se distreze un pic. Ne-am distrat de minune, dar povestea este alta. Cand eram noi in metrou, intr-o garnitura mai veche, in vagon au intrat doi copilasi, un baiat si o fata de o varsta de cel mult 10 ani. Baietelul statea cu fata spre mine si mi-a atras atentia faptul ca era imbracat foarte curat, era blondut si semana izbitor de mult cu un verisor de-al meu. Asemanarea era atat de mare incat ma uitam discret la el tot timpul cat era el in vagon. Din cauza mersului era un zgomot mare, eu nu eram chiar langa ei si tot ce am auzit eu din ce a zis el cand a intrat in vagon era: “6 frati… bolnav… ajutati” . Dupa acea fraza introductiva baietelul cu sora s-au asezat in genunchi si au inceput sa zica “Tatal nostru”. Sa zicem ca este o imagine comuna pentru subteranul bucurestean drept urmare nimeni nu a aruncat macar o privire spre acesti copii. Eu daca ii urmaream mai atent, am remarcat ceva ce m-a cutremurat. Baietelul stand in genunchi cand si-a dat seama ca nimeni nu se uita la ei si nu-i baga in seama nu si-a mai stapanit emotiile si atunci am vazut pe fata lui, pana atunci senina, o durere si o deznadejde de o asemenea profunzime incat a inghetat totul in mine. Fata copilului de zece ani trada o durere si un necaz atat de mare incat era aproape imposibil sa privesti imaginea asta. Pana m-am dezmecit eu, copii au iesit si au intrat in alt vagon. La urmatoarea statie am iesit din vagon si am alergat dupa acei copii ca sa-I ajut si eu cu ceva. Poate cu prea putin… Dureroasa este completa lipsa de reactie a tuturor celor care au stat cu mine in acelasi vagon.

Ii inteleg pe cei care afirma ca nu incurajeaza cersetoria. Dar cati dau fara sa li se ceara? De exemplu, poti oferi cuiva bani sau mancare, daca vezi ca are nevoie, fara ca acea persoana sa cerseasca. Actul se numeste milostenie. Ok, unui adult poti sa-I spui:”Du-te bai si munceste”, dar un copil de 10 ani ce poate sa faca?  Nu te pui in genunchi in fata unor oameni straini, printre care pot fi si colegi de clasa, vecini, etc, doar ca sa faci rost de bani pt tzigari…

Nu va puteti imagina cata tristete si teama poate trai o fiinta care abia ia contactul cu lumea? Si apoi daca cineva ar arunca macar o privire asupra lor si ar vedea ceea ce am vazut eu…Daca un copil care sta in genunchi in fata noastra nu ne mai sensibilizeaza inimile impietrite, atunci pot sa spun ca in zadar ne laudam cu educatia primita si statutul nostru social, ca tot la nivelul unor primate am ramas. Multi scriu pe bloguri si pe facebook in ce restaurante mananca. Daca ma gandesc ca o astfel de masa in oras costa tot atatia bani cat mancarea gatita pentru o saptamana pentru o familie intreaga, nu mai au rost cuvintele...Cei credinciosi stiu ca osanda vesnica ii asteapta pe cei care trec pe langa un copil in suferinta. “El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică (Matei 25, 31-46).”

In Bucurestiul sufocat de oameni acel copil era mai singur dacat unul din mijlocul desertului...